De curand am citit o carte care mi sa parut extrem de interesanta. va dau mai jos o descriere pe care am gasit-o pe bookblog.ro si care descrie aceasta carte mult mai bine decat as putea sa o fac eu: lectura placuta 
Fericitul şi nefericitul
Poţi oare să scrii despre fericire fiind în acelaşi timp profund nefericit? Nu va rezulta oare un discurs sceptic în raport cu cel entuziast al unei persoane fericite? Cum această stare de amăreală nu poate fi etalată de-a dreptul – publicul a venit să audă ceva despre fericire, să zicem despre modalităţi noi de obţinere a ei – atunci va fi mascată în spatele raţiunii, căutându-se prin urmare fericirii punctele sale carteziene, obiectele propriei mulţimi, poziţia pe axa multidimensională.
Un nefericit idealizează fericirea, o amplasează într-un dincolo bovaric. Este un nefericit evident plecat în căutarea unei fericiri problematice.
Personalizările fericirii
De obicei vorbim despre fericire la singular, ca idee, atunci când o punem sub semnul interogaţiei sau o generalizăm, dar ajunge sub forma unui mozaic, de fericiri plurale atunci când încercăm să-i enunţăm natura. Întrebăm ideea de fericire, dar răspundem prin tatonările noastre imanente.
Constelaţia de idei pozitive
Într-un fel, ideea de fericire seamănă celei de frumuseţe. Rareori, pentru o clipă, coboară printre noi, se lasă atinsă, dar nici nu apucăm să ne obişnuim cu ea că a şi dispărut, disponibilizându-ne pentru o nouă căutare. Idealul nostru este ca ideile pozitive să poată fi accesate simultan – nu ar fi perfect ca în jurul nostru să abunde binele, frumuseţea, adevărul generând o stare maximă de fericire – ca un fel de aliniere a ideilor (la fel cu alinierea planetelor) la astrul propriul eu, aspect care se întâmplă foarte rar şi doar dacă suntem amplasaţi în perspectiva/iluzia corectă.
Dilemele fericirii
La începutul cărţii sale Formula fericirii, Stefan Klein enumeră o serie de probleme legate de fericire cărora le furnizează un set de răspunsuri din perspectiva neuropsihologiei contemporane şi a descoperirilor din ultimele decenii pe care le detaliez acum pe scurt:
1. Fericirea înseamnă mai mult decât absenţa nefericirii? – Sunt percepţii diferite ale creierului.
2. Fericirea poate fi moştenită? – Da, există o predispoziţie genetică pentru fericire.
3. Dispare furia dacă îi dai frâu liber? – Nu, duce la accentuarea stărilor negative. E o concepţie din secolul 19 conform căreia capul e ca o oală sub presiune.
4. Poate fi prelungită fericirea? – Uneori da, prin dopamină.
5. Banii aduc oare fericirea? – Nu s-a demonstrat existenţa unui grad mai mare de fericire între oamenii bogaţi în raport cu cei săraci.
6. Ce e suprema fericire? – Cartea lui Stefan Klein nu are aici un răspuns mulţumitor. E doar un posibil elixir de fericire, nu tichetul nostru de intrare la fericirea ideală.
7. Ne putem antrena pentru a fi fericiţi? – Din perspectiva neuropsihologiei, se pot obţine rezultate uimitoare mai ales în cazul persoanelor care suferă grav de tristeţe.
Feluri imanente de fericire
Acestei suite de întrebări îi este adăugată ulterior o listă cu felurile de fericire la care avem acces: senzorială, sentimentală, socială, muzicală, meditativă, etc. Constatăm surprinşi că suntem continuu fericiţi la anumite nivele şi nefericiţi în altele. Chiar acum pot fi nefericit social şi fericit meditativ. Se pare că e posibil să coexiste cele două stări chiar dacă una o copleşeşte pe cealaltă la momentul dubitaţiei. Spre sfârşitul cărţii, Stefan Klein enunţă această propoziţie dureroasă – „gândurile obsesive se concentrează în jurul necazului”, de unde ideea că vom cunoaşte timpuri când va predomina nefericirea atunci când nefericirea unui anumit nivel devine laimotivul raţiunii noastre.
Descoperirile neuropsihologiei contemporane
O parte însemnată a cărţii este dedicată descoperirilor neuropsihologice recente şi a modului cum influenţează noile proprietăţi găsite funcţionarea fericirii. Iată câteva dintre ele:
1. Există mecanisme pentru bucurie, plăcere, euforie între cele 10 milioane de celule ale creierului. – Consecinţa: identificarea lor ar putea induce o stare de fericire mai mare.
2. Paul Ekman (în articolul „Facial Expresion” din revista „American Psychologist”, 48/1993) care a căutat secretul surâsului la diferite populaţii (printre altele merge la poporul fores din Noua Guinee care nu avuseseră contact cu alte civilizaţii şi încă mâncau creierul rudelor după moarte în semn de respect) face următoarele observaţii importante:
* mimica oamenilor este identică, deşi limbajul diferă.
* emoţiile pot fi obiect de cercetare şi pentru ştiinţă (nu doar al poeziei sau al filosofiei)
* a făcut un fel de „tabel Mendeleev” al mimicii cu cei 42 de muşchi ai feţei
* a clasificat 19 variante de zâmbet dintre care 18 nu sunt autentice, ci folosite drept măşti – de pildă zâmbete ce ascund deranjul, politeţea, teama, zâmbetul forţat sau care ne face rău.
*zâmbetul autentic, numit grimasa Duchenne, implică ridicarea colţurilor gurii, ochii închişi parţial, apariţia unor riduri la colţurile ochilor, deplasarea obrajilor în sus. Nu se poate educa crearea unui zâmbet Duchenne, totuşi a 10-a parte din populaţie îl poate realiza fără o sursă de bucurie evidentă datorită înzestrării genetice.
3. Tot Ekman afirmă că fericirea nu se vede totuşi numai din zâmbet, ci din vioiciunea întregului corp. Un om fericit – s-ar părea de pildă – bagă mai uşor aţa în ac – are mişcări mai fine, mai precise. Dacă este studiat întregul corp al unui fericit se constată că multe dintre reacţii nu pot fi controlate la nivel conştient.
4. Cercetătorii au verificat existenţa unei cunoaşteri în afara raţiunii, datorată intuiţiei sau provenită din experienţă. – Observ însă că aceste două tipuri de cunoaştere aşa-zis noi sunt de fapt alte nume pentru eternul conflict dintre şcoala genetică şi cea formativă. Prima afirmă că ne naştem complet înzestraţi, suntem full option, cea de-a doua că omul este un fel de tabula rasa la începutul existenţei pe care o umple cu ajutorul diferitelor experienţe la care este supus.
5. Cartea distinge din punct de vedere lingvistic între emoţie care este un act automat reflex şi sentiment care constă în conştientizarea acestei emoţii.
6. Cazul avocatului Eliot – a fost un om de 47 de ani căruia i-a apărut o tumoare în zona emoţiilor din creier. Operaţia care a constat în extirpare a avut succes, totuşi consecinţele eliminării emoţiilor l-au adus pe avocat la sapă de lemn. Deşi avea aceeaşi judecată ca înainte de operaţie, totuşi nu mai simţea pulsul lucrurilor, nu mai era conştient de simţămintele celor din jur astfel încât în puţină vreme dintr-un avocat de succes a ajuns într-un spital pe post de pacient de testări. Răspundea la teste precum un computer. A fost demonstrată prin asta că în alegerea acţiunilor noastre, raţiunea singură nu funcţionează fără sentimente. „Lipsa emoţiilor duce invariabil la ratare”.
7. De aici s-a tras concluzia că sentimentele negative şi cele pozitive provin din zone diferite ale creierului şi au mesaje neurochimice diverse. Astfel dorinţa, satisfacţia, atracţia sexuală, energia sunt generate de dopamină, oxitocină şi beta-endorfină, în timp ce frica, tristeţea, depresia, implică prezenţa unor substanţa ca acetilcolina sau cortizolul.
8. Mai mult, studiile au arătat că în emisfera stângă se află centrii nervoşi ai sentimentelor pozitive – lucru constat la paraliziile pe această parte în care pacienţii nu vor să recunoască nici măcar boala lor şi se simt fericiţi tot timpul. În emisfera dreaptă se află centrii nervoşi ai sentimentelor negative, iar paralizia pe această parte generează sentimente depresive tot timpul – pacienţii nu cred că mai există altceva în afara bolii lor.
9. De aici noile cercetări genetice au sugerat că ar exista chiar o genă a fericirii şi că în orice caz fiecare individ are o înzestrare genetică care-l predispune spre fericire sau nefericire.
10. În sfârşit o observaţie practică – studiile psihologice afirmă că în creier nu este stocat decât punctul culminant al evenimentului şi ultimele minute.
Autorităţi culturale vorbind despre contrastele fericirii
Această dilemă a coexistenţei fericirii şi nefericii simultane a condus o mulţime de gânditori la stabilirea unor contraste. Astfel filosoful francez Alan afirmă într-o viziune clar existenţială că „omul este preocupat să găsească fericirea, dar fericirea lui cea mai mare este de a fi preocupat”. Goethe în ton cu blazarea romantică a vremii sale crede că „nimic nu e mai greu de suportat decât un şir de zile bune”. Montaigne priveşte dintr-o perspectivă clasicistă lucrurile, cumva dincolo de optimism: „Dacă oamenii ar vrea să fie fericiţi, nu ar fi atât de greu… Dar ei vor să fie mai fericiţi decât alţii”. Să adaug şi că Eminescu spune despre iubire „dulce jele”, înţelegând fericire şi durere totodată.
Ingrediente din reţeta fericirii
La final, am selectat câteva dintre recomandările lui Stefan Klein despre cum am putea fi fericiţi:
- Principiul rotaţiei plăcerilor – e recomandabil să nu repetăm aceleaşi plăceri zilnic, altfel riscăm să nu le mai apreciem. Ceva trebuie schimbat în permanenţă sau revenit la el abia după o vreme.
- Principiul timpului – să fim atenţi că nicio fericire nu este permanentă
- Principiul intensităţii – întâmplările trăite sunt mai puţin importante decât modul în care le trăim
- Terapia Robinson Crusoe – când suntem supăraţi este recomandabil sp punem într-un tabel cu două rubrici lucrurile rele şi lucrurile bune. Se pare că actul de a nota lucrurile rele poate să contribuie la alungarea lor.
Partea de cârcotaş
Ca să nu mă menţin doar în starea de vagă admiraţie sau de neutralitate prin prezentarea unor informaţii din carte, să arăt şi câteva dintre părţile negative ale scrierii. Astfel e o clară prezentare tendenţioasă a informaţiilor din neuropsihologie, tonul este al unei cărţi de popularizare a ştiinţei, de altfel suspectez că este o teză de doctorat marketizată. Titlul este agresiv comercial – de aceea am înţeles că s-a vândut foarte bine pe la târgurile de carte, mă rog, cine n-ar cumpăra o carte care promite o formulă a fericirii, dar de fapt aşteptările nu sunt confirmate, autorul se pierde în hăţişurile psihologiei şi, până la urmă, accentuează doar noi posibilităţi de existenţă ale fericirii, şi nici pe departe nu oferă un elixir, nu-i aşa, magic prin care cititorul să moară precum în poveste de fericire.
Popularity: 2% [?]
